Cățelul, o extensie a sufletului meu

Edi și Luc

Îmi amintesc că, pe vremuri (când aveam 10-12 ani), aduceam animăluțe acasă; în general, pisoi orfani. Nu rezistau mai mult de 2 ore, căci trebuia să le duc înapoi de unde le luasem, fiindcă mama nu le accepta în casă. Dar nici eu nu rezistam să nu le iau. Dădeam la schimb tot felul de creioane cu muțunache și alte jucării, aduse de tata de prin alte țări, doar ca să nu mai văd animăluțe chinuite de copii.

Apoi… dintr-o serie de doi puișori cumpărați de la alimentara din colțul blocului, un amărât s-a ambiționat să trăiască, spre bucuria mea și a lui tata și spre disperarea mamei. Amărâtul (numit Coco), hrănit bine, s-a făcut un cocoșel falnic pe care l-am ținut în casă vreo doi ani. Era mai ceva ca un cățel care se ținea după noi oriunde mergeam și dormea cel mai bine pe caloriferul din camera bunicii. O singură meteahnă avea: la ora 6 dimineața, când se trezea tata ca să plece la serviciu, Coco saluta (a se citi ”trezea”) tot blocul. Singura care nu l-a agreat și l-ar fi văzut numai bun de-o ciorbă era vecina de sub noi, poeta Angela Marinescu, care mereu ne înjura că nu-și mai putea scrie poeziile, în ciuda faptului că prietenul ei, poetul Paul Daian, venea acasă cu trompeta într-o mână și un cocoș în cealaltă… Ca atare, după vreo 2 ani, mama l-a dus departe, la unchiu’, undeva prin Bucureștii Noi, de unde l-am adus înapoi eu și tata, în aceeași după-amiază. Ne-am asumat amândoi scandalul de rigoare cu mama. Însă, după câteva săptămâni, am decis că i-ar fi mai bine la curtea unei colege așa că l-am dus… Deși crescuse în casă, s-a adaptat bine la curte, printre celelalte păsări și a mai trăit câțiva ani.

Coco

În 1996, am adus acasă primul cățel, un cocker spaniel roșcat. O cățeluşă, de fapt, Lady. I-am convins pe ai mei, într-un final, că trebuie s-o păstrăm şi a meritat. 13 ani a fost sufletul meu pereche. Se spune că animăluțul de companie împrumută și din comportamentul stăpânului. Cam așa a fost Lady, fix pe sufletul meu. A murit în 2009.

Apoi l-am adus pe Luc (numit Luc, zăpăcitul – de la Luc Besson, regizorul ale cărui filme sunt imprevizibile, cu acțiuni la care nu te aștepți!). Nu mai puteam sta fără un cățel în casă. Apoi a apărut și Tasha… Cam așa a fost copilăria mea: sub semnul animăluțelor ăstora. Aşa este acum şi a copilului meu. Pe Tasha a găsit-o copilul meu acum vreo 3 ani și a adus-o acasă. Eu am primit-o imediat, ba chiar am făcut și lobby la soțul meu care, în perioada aceea, era plecat în deplasare. Mai greu a fost cu mama care, deși se consolase cu ideea și acceptase deja un cățel în casă, a fost foarte reticentă în a vedea nu unul, ci doi căței în casă… Până la urmă, n-a mai avut încotro și i-a acceptat pe amândoi.

Având atâția ani un animăluț în casă, nu ne-a fost deloc greu să avem grijă de el. Înseamnă totuși o responsabilitate. Trebuie scos afară zilnic și plimbat, de 2-3 ori, hrănit de 3 ori (puiul) și de 2 ori (adultul), preparat mâncare specială, de regim, atunci când are probleme digestive sau alergice, mers la doctor pentru vaccin, deparazitare sau orice altă problemă apărută, periat zilnic, spălat periodic, plus joaca și iubirea de care are atâta nevoie. Apropo de hrană, produse și accesorii de calitate, trebuie să știți că s-a lansat www.cattitude.ro, magazinul online premium de accesorii și mâncare pentru animalele de companie.

Dacă iubești animăluțele, trebuie să te pui mereu în locul lor și să te gândești ce le-ar trebui, de ce au nevoie în momentul respectiv. Le este foame, le este sete, vor afară, vor joacă sau poate doar iubire. Îi înveți și după ochișori: triști – când îi doare ceva, veseli – când sunt binedispuși și au chef de joacă. Tasha, de exemplu, dacă a trăit pe maidan aproape un an, ceea ce i-a lipsit cel mai tare au fost atenția și iubirea. Asta și caută la noi cel mai mult: să-i acorzi atenție și s-o iubești. Să se simtă protejată acolo, lângă tine, cu tine.

Luc și Tasha au fiecare propria personalitate. Luc, 7 ani, golden retriever, extrem de calm și de iubitor, veșnic vesel, iar Tasha, 4 ani, fire vulcanică, mereu certăreață, dar foarte iubitoare și cerșetoare de atenție și iubire. Amândoi sunt creativi și fac echipă bună la orice. Un cățel nu poate fi un bibelou de porțelan, căruia să-i spui să stea nemișcat. Așa că, dacă nu-ți place acest aspect, ar fi mai bine să nu-ți iei un animăluț de companie.

Zilnic ai noștri strică ceva. Tasha, în primele zile la noi, a ros un gps, o telecomandă și un telefon mobil. Luc mi-a ros pantofii, papucii, cărțile, șosetele. Practic, nicio zi nu e la fel și, de când intrăm pe ușă, ne gândim ce-au mai… stricat azi. Cu toate că pantofii stau cățărați pe sus (în loc de pălării, căciuli și fulare!), cărțile cât mai sus în bibliotecă și orice alte lucruri care i-ar putea tenta, tot găsesc ei ceva pentru… stricat. J ”Luc s-a urcat pe aragaz și a mâncat toată mâncarea din cratiță, Tasha s-a urcat pe masă și a furat pâinea, Luc a șutit bomboanele din bombonieră, Tasha a făcut pipi pe hol, Luc a furat conserva din găleata de gunoi, Tasha s-a cățărat pe birou, pe laptop, mouse-ul a ajuns sub pat, Luc a ronțăit trusa de farduri, Tasha a băut cafeaua cu lapte, Luc a spart farfuria de pe masă…” – asta auzim zilnic când ne întoarcem de la job. Și câte și mai câte isprăvi zilnice.

Vrei să-i cerți și când vezi ce fețe… nevinovate au, nici nu știi cum să reacționezi: să râzi sau să plângi. ”Cine a făcut asta?” îi întrebi. Unul se ascunde sub birou, unul rămâne pe loc. E clar cine a făcut asta. Și, după 5 minute de ceartă, urmează ore în șir de iubire. Oricâte boacăne ar face amândoi, nu poți să nu-i iubești! Indiferent câte hachițe ar avea. Dacă nu ești pregătit pentru asta, mai bine nu lua un animăluț.

Cred că ești conștient că nu mai poți pleca în concediu atât de ușor. Nu poți lăsa cățelul singur în casă. Trebuie să-l iei cu tine, să-l duci la o prietenă dispusă să aibă grijă de el sau să-l duci la o pensiune/hotel pentru căței. Sau îl lași acasă, în mediul lui în care s-a obișnuit și cu cineva care să aibă grijă de el. Noi n-am putut să-i ducem la pethotel, am realizat că poate fi o traumă pentru ei, s-ar putea simți abandonați, indiferent câtă grijă ar avea cei de acolo de ei. Așa că mereu i-am luat cu noi. La pădure, la pescuit, la munte, la mare. La acele pensiuni și hoteluri care acceptă animalele de companie.

Cel mai important lucru în relația cu animăluțul tău de companie este să fii lângă el când are nevoie și să intuiești ce anume vrea. Dacă se uită la lesă, e clar, vrea afară. Are nevoie să iasă afară. Atunci. Nu mai târziu. Te îmbraci, iei lesa și ieși la plimbare. Dacă pune căpșorul pe piciorul tău și se ”pisicește”, știi că vrea să fie mângâiat și iubit. Iubește-l necondiționat. Atunci. Nu mai târziu. Nu contează ce făceai în momentul respectiv și nici că nu ai timp. Când îți aduce sfoara, mingea sau jucăria preferată, vrea joacă. Joacă-te cu el. 5-10 minute, doar joacă-te. Cum spuneam și mai devreme, cățelul nu este un bibelou și nici o jucărie. Nu poți să-l transformi într-o jucărie pe care s-o arunci atunci când te saturi de ea. Contează afecțiunea și respectul. Uită-te în ochișorii lui și ai să vezi câtă bucurie emană, dar și câtă bucurie îți aduce.

Cățelul, pentru mine, este o extensie a sufletului meu. La fel simte și el și… îți este credincios până la moarte. Lady mi-a murit în brațe. În ultimele ei minute, a lătrat sfâșietor, am luat-o în brațe și… doar cei care au trecut prin aceste etape știu ce înseamnă și cât de mult doare. Și oricât de mult ar durea și oricât de mult ai spune că nu mai vrei să treci prin așa ceva, ascultă-mă pe mine, mai ia un suflețel lângă tine. Îi salvezi viața (la propriu și la figurat), îi faci și lui o viață mai bună, dar și ție.