Maramureșul, între tradiție și modernitate. Always Yes To Romania

De câțiva ani, tot aud sau citesc că ”satul moare”. Inclusiv în Țara Maramureșului despre care știam de la tata că era singura zonă din România care-și mai păstra tradițiile. Ani la rând m-am întrebat dacă aici mai există tradițiile, meșteșugurile și obiceiurile care-i duseseră faima peste hotare.

Moș Pupăză (Pătru Godja) a fost unul dintre cei mai mari cioplitori în lemn ai Maramureșului. A transmis mai departe meșteșugul artei cioplitului în lemn sau va intra în categoria meșteșugurilor uitate? Victoria și Isidor Berbecaru sunt creatori de covoare vegetale în Botiza, Maramureș. Sunt ultimii meșteșugari de covoare vegetale? Ion Stan Pătraș și urmașul său, Dumitru Pop Tincu: meșteșugul crucii de Săpânța s-a păstrat nealterat sau s-a modernizat? Anuța Ciceu din Budești, maestră în cămăși și alte țesături, zadii și trăistuțe; în Călinești, Ana Andreică. Cioareci și gube – straiele ancestrale – mai făcea doar Ioan Berci. Meșterul Nicoară Hotea era renumit pentru cojoacele cu ”sute de oglinzi pentru a speria dracii când își văd chipul în vârtejul jocului”. Se mai găsesc, poate, prin lăzile de zestre. Dar se mai poartă? Când, cum, unde? Mai țese sau mai coase cineva? Ajung fusurile și războaiele de țesut obiecte de decor în casă sau muzeu? Vorbim, practic, despre câteva dintre elementele identității românești. Se mai transmit meșteșugurile din generație în generație în condițiile în care mai toți tinerii pleacă să lucreze în străinătate? Asistăm, oare, astăzi la dispariția meșteșugurilor tradiționale? Obiectele tradiționale sunt înlocuite cu chinezărisme, kitsch-uri sau cu cele de duzină, fabricate industrial? Motivele străvechi se păstrează sau se transformă în motive moderne? Zonele tradiționale românești se transformă sau se păstrează nealterate de veacuri?

Cu întrebările astea am plecat în Țara Maramureșului, Valea Marei, pe la jumătatea lui august; ultima oară am fost aici în vara anului 2000. După primele comune văzute – Bogdan Vodă, Rozavlea, Bârsana – nicicând n-am fost mai dezamăgită. Orgolii și betoane. În comunele mari din Maramureș găsești vile de toate culorile, de 1, 2, sau 3 etaje. Reușita maramureșeanului plecat la muncă peste hotare, în Spania, Italia, Germania, Irlanda, se măsoară în funcție de dimensiunea casei construite. Cu cât este mai mare, cu atât este mai bine pentru mândria lui în fața satului. Unele case au porți și ziduri moderne, din fier forjat, altele păstrează poarta tradițională maramureșeană, mai veche sau mai nouă, după posibilități. Tinerii și cei cu putere de muncă pleacă în străinătate pentru a agonisi averi, dar se întorc în fiecare an, în august, în concediu. Case și mașini. Mașini și case. Acestea sunt prioritățile aici, în unele zone din Țara Maramureșului. BMW-urile și Audi-urile predomină. E o practică obișnuită a ultimilor ani să vezi câțiva tineri îmbrăcați în costumul tradițional de duminică, în mașinile lor, cu numere roșii de înmatriculare, pe drumul spre biserică, deși drumul acela n-are nici 500 de metri. Dar întregul sat trebuie să vadă cât de mult au reușit ei în ultimul an; doar n-au plecat degeaba să muncească afară. De cele mai multe ori, aici rămân bătrânii să aibă grijă de construcții, majoritatea nefinalizate (la roșu).

Dar satul nu moare. Satul maramureșean se transformă. Și totuși, fiecare sat din Țara Maramureșului evoluează în mod diferit.

În satele mici din Valea Marei – Valea Stejarului, Giulești, Ferești, Berbești – încă găsești case tradiționale. Acele case construite de bunici și străbunici, din lemn de stejar, cu geamuri simple și tocăria vopsită cu alb, roșu, albastru sau maro, cu acoperișurile înalte, distinctive Maramureșului. Bătrânii și cei cu putere de muncă fac, în continuare, ceea ce au făcut și până acum. Trăiesc și se bucură aici, în satele lor. În Valea Stejarului, nici nu cântă bine cocoșii și ei deja sunt în picioare, dând de mâncare la găini, purcei, văcuțe și alte animale pe care le au în ogradă; apoi în grădina cu legume sau la cosit, înălțând căpițele de fân, în bucătărie sau prin casă, torcând și țesând la război straiele tradiționale (apropo, o cămașă tradițională femeiască, cu mânecă lungă, albă, costă aprox. 1000 de lei și se face doar la comandă, iar una veche, de aproape 100 de ani, ajunge la 1000 de euro); și toate acestea până seara târziu, mai puțin duminica și-n zilele de sărbătoare. Duminica dimineața, îmbrăcați în costumul tradițional, se duc la biserică, la slujbă, iar în zilele de sărbătoare, după slujbă, se adună la joc și voie bună.

Am întrebat-o pe gazda noastră din Valea Stejarului dacă iarna mai țin obiceiurile. ”Bineînțeles că se mai țin”, ne spune nea Pătru. ”Dar nu la oraș. Doar aici, în satele mici. Băieții vin la noi și colindă fetele. Și Viflaimul se ține.” (Viflaim, conf. DEX, ”dramă populară jucată în ziua de Crăciun în biserică sau în curtea bisericii, având ca temă nașterea lui Hristos”). Deci, aceste practici, aceste obiceiuri n-au dispărut. Nu dispar atât de ușor.

Puțini sunt cei plecați să lucreze afară, mai puține vile construite în aceste sate. Aici predomină casele autentice maramureșene. Păcat, însă, de casele ai căror proprietari mor și n-au urmași. Acestea se degradează în timp, iar ceilalți din sat nu sunt interesați să le cumpere. Ei cumpără doar terenul, fiind extrem de important pentru agricultură și, implicit, traiul lor zilnic.

Moroșenii, credincioși și cu teamă de Dumnezeu, sunt din cale afară de darnici și de binevoitori, mereu cu zâmbetul pe buze. Seara, când am ajuns acolo, doamna casei, Maria, ne-a întâmpinat cu un lighean mare cu gogoși. Apoi n-a fost zi în care să nu ne servească cu ceva, o pălincă strașnică, slană cu ceapă și roșii, un pahar cu lapte proaspăt muls și… povești. Povești despre viața lor de acolo, despre traiul de zi cu zi. O viață simplă, modestă, așa cum știam și din poveștile tatei: ” În 1952, situația politică și socială a părinților a devenit de nesuportat, ei fiind trecuți la categoria socială chiaburi, fiindcă în 1944-1946 au avut un cazan de fiert țuică, iar cazanul fusese confiscat…”. Atunci a avut loc, practic, prima transformare a satului, prin colectivizare, urmată apoi de industrializare, urbanizare și migrație.” Societatea țărănească în sensul tradițional al cuvântului nu mai există”, spunea antropologul Vintilă Mihăilescu în cadrul unui interviu.

Apropo de palincă (horincă se mai spune în Maramu’), spre deosebire de alte zone din România unde palinca vândută are sub 50 de grade, iar cea bună este păstrată în casă, în Maramureș, nea Pătru ne-a spus că el păstrează doar palincă bună, de 52 de grade, iar cea slabă, proastă nu există: ”Borhotul se aruncă sau este folosit la diluarea vopselelor pentru cergi. La palinca de mere, noi nu punem decât mere bune. Cele putrede se aruncă. Alții le folosesc pe toate. Dar mărul putred strică gustul”.

Moroșenii încă spală cergile și covoarele la vâltoare. În Vadu Izei, două femei, la vreo 50 de ani, descărcau dintr-o dubă mai multe cergi, adunate din sat, pentru a le spăla în cele două vâltori situate la marginea satului. Cerga, pătura groasă, de lână, care servește la învelit sau care se așterne pe pat, ”nici nu se poate spăla altfel”. O înmuiau în vâltoare, o scoteau apoi cu un fel de săpăligă cu coadă lungă, o întindeau pe jos și o frecau bine cu săpun de casă, cu ajutorul unei perii cu coadă, apoi o clăteau bine în vâltoare. Debitul apei era reglat printr-o unealtă de lemn, ca un fel de scară. Cergile astfel spălate erau întinse la uscat pe suporți din lemn sau pe gardurile caselor. Unele cergi erau vopsite manual, prin culori naturale, obținute din plante, altele, cu vopsele industriale. Victoria și Isidor Berbecaru, creatori de covoare vegetale în Botiza, Maramureș, mi-au mărturisit într-un interviu că nu prea mai au cui să transmită mai departe acest meșteșug: ”mai puține lucrează, mai multe sunt sclave și slugi în Germania la plante din astea, la ridichi, la ceapă, salată…”.

Am trecut pe la Bârsana și m-a interesat în mod special muzeul din cadrul complexului. Veți observa aici aspectele etnografice ale Maramureșului. Spre deosebire de Muzeul Satului din București, unde nu ai acces în interiorul caselor, am văzut aici diversele obiecte de uz casnic folosite de moroșeni. Lavița, lada de zestre, copaia, coleșerele, căucele, lingurile, furcile, fusele pentru tors, războiul de țesut, dar și diverse țesături, de la costumul tradițional maramureșean și până la ștergare și scoarțe. Taxa de vizitare simbolică, 1 leu. Puteți cumpăra de aici scoarțe autentice (1500 de lei o scoarță cu dimensiunile aprox. 70×150 cm) și straie tradiționale. Altfel, biserica Bârsana, inclusă în patrimoniul UNESCO, era cea mai înaltă biserică de lemn din lume până să fie construită recent biserica din lemn de la Săpânța Peri, care are 75 de metri înâlțime. Mergeți să le vedeți, observați stilul arhitectural maramureșean și motivele tradiționale sculptate – colții de lup, funia, nodul, rozeta etc. – prezente și pe porțile maramureșene. Evitați tarabele din afara complexului muzeal, dar și cele de lângă cimitirul vesel din Săpânța, nu sunt straie autentice, ci doar kitsch-uri de duzină (o ie, aprox. 150 de lei).

Porțile maramureșene diferă de la un sat la altul, de la o casă la alta. Una dintre cele mai vechi porți maramureșene, care datează de pe la 1800, o găsiți în satul Valea Stejarului (Valea Porcului până în 1964), din comuna Vadu Izei. Porți vechi cu simbolistica ornamentală ancestrală puteți vedea și în Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag, Desești și Mara. Fiecare meșter de poartă maramureșeană și-a lăsat amprenta. Pătru Godja (Moș Pupăză) a fost unul dintre cei mai mari cioplitori în lemn ai Maramureșului: ”Eu mai fac aici (fiindcă suntem legați de Valea Stejarului) unele uși cu ”frunza stejarului”, depinde de cerințe, de lemn… Adică, unul – nu știu – mi-a zis: ”Poți face pe blana ușii, niște cârlige d-alea?…”, era vorba despre frunzele de acant, știi, ceea ce sunt niște lucruri care se văd prin cărți… eu le-am spus că nu au ce căta laolaltă, știi, cum poți face ”vin” și frunză de struguri”. (Paul Henri Sthal, Marin Constantin, Meșterii țărani români, Editura Tritonic, București, 2004). Dar Moș Pupăză a plecat, în 2016, din această lume, nu înainte de a-și construi propriul cimitir (chiar lângă biserica din sat) cu poartă sculptată de mâinile sale: ”Cimitiru lu Moș Pupăză, mai puțin vesel, mai mult trist. Poetic și sfătos”. Povestea vieții sale, excelent transpusă în documentarul ”Un film mai puțin vesel, mai mult trist, poetic și sfătos”, realizat de regizorul Cornel Mihalache și proiectat în deschiderea Festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, în Valea Stejarului, chiar în cimitirul lui Moș Pupăză. Este impresionant să poți urmări viața unui om pe o perioadă atât de mare de timp, să fii prezent în momentele cheie; dar și la fel de remarcabil să observi bucuria consătenilor privind filmul. Bucuriile simple aici sunt, în satul românesc. Mândria și bucuria moroșanului atunci când își vede porcul din bătătură filmat – ”porcul meu este!” – de neprețuit; sau replicile amuzante ale lui Moș Pupăză, în diverse ipostaze. O întreagă poveste a unei povești de viață, a unui om ale cărui mâini transforma lemnul în artă; acea artă a unei păsări măiastre a Maramureșului, Moș Pătru Godja Pupăză. Arta cioplirii lemnului o continuă ginerele său, Petrică Codrea. Iar în timpul Festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, s-a desfășurat, aici, în Valea Stejarului, Școala de Vară Moș Pupăză, unde cei interesați s-au inițiat în meșteșugul cioplirii lemnului.

Clencenii – copacii împodobiți cu oale emailate – se găsesc doar în anumite sate de pe Valea Marei (Sat Șugatag, Giulești și Berbești); iar brazii/copacii împodobiți cu panglici colorate îi puteți vedea la Săpânța, în cadrul nunților.

”Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.” (Lucian Blaga)

Moartea este pictată în albastru la Cimitirul Vesel din Săpânța – singurul care păstrează graiul arhaic și creația populară prin epitafuri ironice. Aici, moartea este luată în râs (moartea, în diferite culturi, reprezenta o bucurie, o veselie; dacilor, de exemplu, nu le era frică de moarte) prin arta naivă și prin epitafurile de pe crucile viu colorate. Creatorul celebrelor cruci (peste 700!) a fost Ion Stan Pătraș, iar după moartea sa, din 1977, opera a fost continuată de Dumitru Pop Tincu. În prezent, în Cimitirul Vesel, sunt peste 1200 de cruci. 300 de metri mai jos de celebrul cimitir, găsiți casa în care a locuit și atelierul în care a lucrat Ion Stan Pătraș; casa a fost transformată în muzeu după moartea soției lui Stan Pătraș, în 1980, curator fiind chiar Dumitru Pop Tincu. L-a cunoscut pe Ion Stan Pătraș în 1964, la vârsta de 9 ani, apoi i-a devenit elev; din 1977, cioplește lemnul, pictează și creează epitafuri ironice, în funcție de povestea vieții celui trecut în neființă. Ne-a povestit că în sat mai sunt câțiva care fac astfel de cruci, dar a menționat că este singurul care deține drepturile. A înregistrat la OSIM crucea de Săpânța (șase modele) și celebrul ”albastru de Săpânța”, pe care îl obține printr-o combinație secretă. Lucrează singur, nu are urmași.

”Durata unei cruci pictate este cam de 10 ani. Revopsirea se face numai la cererea familiei. Şi astăzi, ca şi mai demult, revopsirea o făcea meşterul, ajutat de ucenici. La revopsire nu se schimbă textul, pentru că este încrestat în lemn. Se scria în general cu Î nu cu Â. Ion Stan Pătraş nu ştia carte multă şi textul i-l bătea cineva la maşină cu majuscule. El nu ştia scrisul de mână, ci doar cu litere de “tipar”. Niciodată textele de pe cruce nu au fost rescrise. Crucile se pun rar imediat la înmormântare. Numai dacă fac comanda în timpul vieţii. Altfel, crucile se pun după mai multe luni, chiar şi după 1-2-3, până şi 6 ani, în funcţie de cum pot executa meşterii comanda. Până la punerea crucii vospite, nu se pune nici o altă cruce la mormânt, chiar dacă dureză mai mulţi ani. Datarea crucii, chiar dacă este făcută după 10-15 ani, se datează cu anul morţii. Cimitirul de la biserică nu este unicul. În sat sunt 3 cimitire. Se fac cruci sculptate şi acolo. Şi în cimitirul adventist, unde se pun doar stâlpi, aceştia sunt sculptaţi şi vopsiţi. În cimitirul de lângă Biserică s-au făcut tot timpul înmormântări. Dacă n-au spaţiu, se întinde, pentru că există loc. Locurile se păstrează în familie, cam 20 de ani. Se recumpără de la biserică. Cine n-are pe nimeni, rămâne locul pe veci. Dacă din familie moare altcineva, se recumpără locul de la biserică şi se înmormântează în acelaşi loc. În cimitirul din afara satului, locul nu se plăteşte. Este proprietatea satului, donaţii ale unor familii din localitate. De obicei, aici nu este diferenţă între bogaţi şi săraci. În general, în acest cimitir se îngroapă bătrânii. Crucile degradate se revopsesc. Dacă se îngroapă altcineva, crucea veche se scoate imediat la săpatul gropii. În timp, unele cruci nu mai sunt păstrate în cimitir, fiind înlocuite la îngroparea altcuiva. Unele se deteriorează şi nu se mai revopsesc de către familie, iar, pe rând, sunt înlocuite cu cele ale altor decedaţi. Nu există o arhivă a inscripţiilor. Meşterul de azi, Dumitru Pop, păstrează 4 caiete ale lui Ion Stan Pătraş, cu multe texte ce nu mai sunt azi în cimitir. Unele cruci se preiau, mai nou, la atelier, pentru a fi revopsite, restaurate. La muzee (Muzeul satului Bucureşti, Muzeul Maramureşean Sighet, precum şi în străinătate – la Bratislava – Slovacia sau la Gabrovo – Bulgaria) sunt unele cruci originale, cumpărate de la familii sau copii comandate (chiar la mărimea naturală, 1,50 m.) la meşter. Uneori sunt numai unele scene de pe cruci. În ultima vreme, continuatorul Dumitru Pop achiziţionează de la familii unele cruci care se schimbă în cimitir, încercând să facă un muzeu. Face achiziţia foarte rar cu bani, ci în special cu schimb de lemn (oferă familiei lemnul pentru crucea nouă), dar manopera este plătită. Crucile scoase din cimitir se ard, pentru că nu este bine să foloseşti acest lemn pentru altceva (arderea se face când sunt focurile de Paşti sau de primăvară, când se curăţă câmpurile şi grădinile).”  (sursa)

Crucile viu colorate pot fi văzute nu numai în Cimitirul Vesel, ci și într-un cimitir de la marginea satului, unde sunt amestecate și cu cele clasice sau altfel lucrate; aici am ajuns chiar la recomandarea lui Dumitru Pop Tincu.

”Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva.” (Lucian Blaga)

Dacă vrei să te bucuri pe deplin de Maramureș, dacă vrei să-l cunoști și să-l înțelegi, mergi în ”inima” lui, în casele lui, urmărește-i viața de zi cu zi. Închiriază o mașină și străbate sat după sat, uliță după uliță, deal după deal, munte după munte. Oprește-te din când în când și bucură-te de ceea ce vezi în fața ochilor, de ceea ce auzi, de ceea ce simți. Nu te caza la pensiuni, ci la oameni în casă, să te trezești cu cântat de cocoși în zorii dimineții. Moroșenii sunt oameni buni, corecți, calzi și primitori, dornici de stat la povești. Tradițiile și obiceiurile aici le găsești: în inima lui, în mijlocul satului românesc. După câteva zile petrecute aici, în Valea Marei, am ajuns la o singură concluzie: Satul românesc nu moare. Satul românesc trăiește și datorită celor care locuiesc acolo și-i păstrează tradițiile și obiceiurile, dar și datorită celor care îl vizitează și-l iubesc așa cum este. Spune #AlwaysYesToRomania! Este chiar numele proiectului prin care cei de la SIXT New Kopel îi încurajează pe români și pe turiștii străini să descopere frumusețile ascunse ale țării la volanul unei mașini închiriate de la SIXT Rent a Car.

Data viitoare urmează Valea Chioarului și Țara Lăpușului.

Fotografii din colecția personală. Toate drepturile rezervate.

Case tradiționale Valea Stejarului, Vadu Izei, Giulești, Săpânța

Porți maramureșene

La Săpânța, cu Dumitru Pop Tincu

Bârsana

La vâltoare

Prin Maramureș

Acest articol a fost citit de 2148 ori

Post Author: Irina Bartolomeu

1 thought on “Maramureșul, între tradiție și modernitate. Always Yes To Romania

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge