Pasiunea ca mod de viata

Avand un tata ziarist, era imposibil sa nu se lipeasca microbul si de mine. Ca doar jurnalistul era intotdeauna insotit de caiet, pix ori reportofon si, obligatoriu, aparat de fotografiat. De cate ori putea, ma lua la diverse evenimente. N-a fost drum in care sa nu invat ceva nou. Fie trucuri de tehnica a interviului, reportaje, anchete, fie fotografiatul. Iar prietenii lui ma chemau mereu sa-mi arate cate ceva: „Hai sa-ti mai arat o chestie desteapta!”. Si uite asa am inceput sa fiu fascinata de meseria de jurnalist si de fotografiat. Una fara alta nu se poate, imi spunea el. „Ia si studiaza” mi-a zis cand mi-a pus in mana primul aparat de fotografiat… Aveam 14 ani si ma bucuram al naibii de tare de un EXA 1a, o bijuterie la vremea aceea. Un aparat total diferit de ceea ce vazusem pana atunci la prietenii lui, fotografii, datorita vizorului vertical. Tot tata imi cumpara filmele si m-a invatat sa developez. In ciuda carcotelilor mamei, baia mica fusese transformata in laborator de developat filme. Numai eu stiam cati bani dadea pe filme si pe substantele pentru developare. Plus hartia fotografica. Iar mama de multe ori navalea peste noi, curioasa ca stateam ore in sir in baia mica… si multe fotografii ne-au fost compromise asa… Tot tata era cobaiul, manechinul pentru primele fotografii portret. Nu exista drum fara aparatul de fotografiat dupa mine. Fotografia pe film nu are asemanare. Este mult mai greu sa faci fotografie pe film. Odata facuta fotografia, nu mai ai cum sa intervii precum la aparatele digitale unde poti face in nestire.  Un cadru pierdut inseamna bani. Asa am invatat eu sa fotografiez si sa developez…

Au trecut anii, am terminat jurnalismul, lucrez in media, iar pasiunea pentru fotografie este mai vie ca niciodata. De la EXA am avansat la primul aparat digital de… 2mpx. Am intrat in era megapixelilor. Doar tata ramasese fidel aparatului de fotografiat pe film. Trecerea de la clasic la digital a fost destul de usoara, caci regulile de aur ale fotografiei nu se schimba niciodata. Eram fascinata insa ca puteam vedea imediat fotografia facuta, pe ecranul aparatului. Citeam forumurile si site-urile foto pe care le „devoram” si carcoteam cu alti impatimiti ai fotografiei.  A urmat, apoi, un alt aparat foto, cu ecran rabatabil. Bun aparat. Si prima fotografie vanduta… care m-a impulsionat sa trec la etapa urmatoare.

De la aparatul cu ecran rabatabil am avansat la aparatele foto semiprofesionale. Aveam nevoie de lentile interschimbabile. Si de o calitate mai mare a fotografiei. Mi-am achizitionat acum 3 ani un DSLR – Canon 550D, trei obiective (18-55, 28-105, 75-300) si un blitz. Plus trepied. Filtrele nu le mai socotesc, sunt oricum obligatorii. Polarizarea si UV-ul. Plus gradient-ul gri. Blenda. Cu toate acestea, echipamentul meu preferat este… Canon 5D Mark II. L-am avut pentru cateva ore in teste de la un prieten care lucreaza ca fotoreporter la un ziar sportiv si… efectiv m-a fascinat! Asta da, aparat profesional. In primul rand, pentru ca dimensiunea senzorului este aceeasi cu dimensiunea unei fotograme de pe filmul de 35mm. Am posibilitatea de a detasa mult mai usor ceea ce ma intereseaza de fundal – prin obtinerea unui camp de profunzime foarte redus. Apoi calitatea materialelor: durata de viata a shutter-ului mult mai mare decat celelalte, carcasa aparatului care este din magneziu. Si nu in ultimul rand, performantele exceptionale ale procesorului de imagine DIGIC. Ramane un vis frumos pe care sper sa mi-l pot realiza candva…

Desi car rucsacul non-stop dupa mine, nu trag in nestire. Scot aparatul doar cand imi place ceva si simt ca merita sa fie fotografiat. Caci, cum spunea Roland Barthes in a sa „Camera luminoasa”, „fotografia trebuie sa fie tacuta (exista fotografii zgomotoase, nu-mi plac): nu e o chestiune de “discretie”, ci de muzica. Subiectivitatea absoluta nu poate fi atinsa decat intr-o stare, printr-un efort de tacere (a inchide ochii inseamna sa faci imaginea sa vorbeasca in tacere). Fotografia ma emotioneaza daca o extrag din bla-bla-ul sau obisnuit: “Tehnica”, “Realitate”, “Reportaj”, “Arta” etc: sa nu spui nimic, sa inchizi ochii, sa lasi detaliul sa se ridice singur in constiinta afectiva…”

Candva, probabil, am sa ma reintorc si la fotografia pe film. Pana atunci insa, imi iau rucsacul in spate si nu ma gandesc decat la pasiunea insuflata de tatal meu.

Dar fotografia nu se invata singur si nici doar din carti. Fotografia se invata participand la workshop-uri. Pentru ca aici ai ocazia sa discuti cu profesionistii, aici afli n trucuri pe care nu le vei vedea scrise nicaieri, aici poti lega prietenii si comunici despre subiectele care te intereseaza, aici poti vedea si alte fotografii. Experienta este fantastica!

Cand faci ceea ce-ti dicteaza sufletul, fara a tine cont de nimic altceva… asta este pasiunea! Pasiunea despre care vorbeste si Florin Grozea in cartea recent lansata – Hit Yourself – 100 de idei de la pasiune la marea lovitură–povestile de succes ale artistilor romani. Succesul se datoreaza pasiunii. Indiferent de domeniu. Fie ca-i fotografie, muzica, blogging sau orice altceva.

Pentru ca lumea se poate vedea altfel…