“Nu poti!” Ba pot!

Surdo, te joci cu noi?” Da, le răspundeam eu. “Ei bine, noi nu ne jucăm cu tine! Nu poți să te joci cu noi…” spuneau copiii chicotind pe înfundate. “Nu poți!” au fost cuvintele care mi-au marcat copilăria. M-am simțit atât de neputincioasă și… izolată de ceilalți. Mulți ani am avut de suferit de pe urma unor copii care nu înțelegeau că unii pot fi altfel decât ei, cei… normali. Și că trebuie tratați ca orice altă persoană normală. M-am izolat într-o carapace interioară și în lumea cărților. Cărțile îmi deveniseră cele mai bune prietene, ele nu mă respingeau niciodată. Stăteau cuminți pe raft, așteptând să le vină rândul la citit. Îmi creasem o lume doar a mea, cu povești, cu eroi, cu oameni buni și cu speranța că binele va învinge întotdeauna. Ai mei nu au știut niciodată de ce stăteam zile întregi în vârful patului și citeam pe înfundate în loc să ies afară la joacă, cu copiii. Până când…

…am scos capul din carapace. Timiditatea și inadaptabilitatea se transformaseră în agresivitate. Oricine avea ceva de comentat asupra situației mele, mânca bătaie. La propriu. Nici nu mai știu de câte ori era chemat bietul tata la școală. Și de câte ori eram nevoită să-mi cer scuze. Cu jumătate de gură aruncam niște scuze de-a dreptul penibile și-i promiteam tatei ca nu se va mai repeta. Asta până la următoarea bătaie…

Mai târziu, un “Nu poți” aruncat în bătaie de joc pe o fișă de orientare școlară cu ce facultăți puteam să urmez și ce nu, mi-a arătat, a nu știu câta oară, un sistem de gândire îngust. Acela a fost momentul în care am decis că trebuie să mă schimb și, la rândul meu, să schimb lumea. Ceea ce mi-am dorit cel mai tare, facultatea de jurnalism era prima tăiată pe listă. Apoi “Literele”. “Limbile străine”. “Filosofia”. “Construcțiile”. Ce rămăsese? Mai nimic. Tata, știind că un “Nu poți” ar putea să mă demoralizeze și mai tare, încerca să mă convingă de utilitatea unor meserii mai frumoase. Dar nu mi-a spus niciodată “Nu poți!”.  Într-un final, am terminat jurnalismul. Și m-am apucat de scris la modul serios. A fost primul pas în a demonstra lumii întregi că “pot”.

Timpul a trecut… Am conștientizat și mi-am acceptat complexele de inferioritate. Am compensat și am evoluat. Scrisul & social media sunt motorul evoluției mele.

Chiar și în prezent se mai întâmplă să mă lovesc de oameni cu același stil de gândire îngustă. Oameni care se cred superiori celorlalți și din cauza cărora avem toți de suferit. Oameni în spatele cărora se ascund, probabil, niște frustrări care duc la astfel de complexe de superioritate. Respectul se câștigă respectând persoanele de lângă tine. Implicit persoanele cu dizabilități care trebuie tratate ca fiind persoane normale într-o lume normală. Ele trebuie ajutate să iasă din “carapacea” în care s-au izolat…

Gândește-te înainte de a-i spune “Nu poți!” copilului tău. Copilul tău se va simți neputincios, iar mai târziu, va fi marcat de complexe de inferioritate. Lasă-l să exploreze singur. Ajută-l, în acest fel, să-și ducă visele la îndeplinire chiar dacă, în sinea ta, ai senzația că “nu poate”. Așa cum a făcut tata. Uită de “Nu poți!”. Eventual, citește articole de psihologie care îți pot îmbunătăți viața, cum este cel despre complexele de inferioritate și superioritate ale lui Adler.

Nu poți? Ba poți!

 

Acest articol a fost citit de 15654 ori

Articole asemănătoare

24 thoughts on ““Nu poti!” Ba pot!

  1. draga mea, tu eşti un om minunat! sigur că poţi!
    îmi vine acum în minte faptul că mama, pe când eram copil a fost destul de dură cu mine. de câte ori îi spuneam că nu pot face ceva mă privea cu ochii ei negri şi zâmbea: “tuu nu poţi?!” apoi pleca de lângă mine zâmbind.
    astăzi îi sunt recunoscătoare pentru acest gest. ştia prea bine că numai astfel mă putea motiva.

  2. Iartă-mă, Irina, că nu am lăsat un semn al trecerii mele până acum! Tu eşti un om prea complex. E o surpriză articolul tău, pentru că găsindu-te şi in alte locuri, mi-ai lăsat impresia unui om ce poate creea complexe altora prin desăvârşirea pe care o ai în ceea ce priveşte scrisul. Mie îmi vine să zic: sărut-mâna. Ca un semn de preţuire, normal. Felicitări pentru tot ce faci şi promit că nu mai folosesc: nu pot! Ba…pot!

  3. Felicitari pentru articol, dar si pentru taria de a le demonstra celor care nu au incredere in tine ca poti! Si eu trec printr-o astfel de experienta in momentul de fata iar articolul tau ma motiveaza sa-mi continui visul!

  4. La fel ca si Adriana, eram convinsa ca tu poti orice, cu mult inainte de stii cine esti in adancul sufletului si cu ce probleme te-ai confruntat. Mi-ai lasat mereu impresia ca esti o femeie puternica si sigura pe ea, care ne poate oferi lectii importante. Nu stiu cum, dar in acest moment imi esti mult mai draga si respectul meu pentru tine a crescut atat de mult, incat ma simt mica si slaba…
    Te imbratisez din toata inima!

  5. Bună, Irina. Eu și soțul meu, oameni cu dizabilități majore, PUTEM. Putem să mergem la cumpărături cu un autobuz adaptat doar în teorie cu rampă de acces pentru cei în scaun rulant. Nici patronul companiei acesteia de transport public, nici șoferii angajați nu accesibilizează realmente autobuzul, rampa este afișată pur demonstrativ în spatele unuia dintre scaune. Nici sesizările făcute patronului și primarului privind această discriminare, nici rugămințile noastre către șoferi de-a opri lângă trotuar pentru a urca, respectiv coborî mai ușor nu au avut vreun efect. Dar noi, și dacă nu putem, vrem și trebuie să putem.

    1. Tot respectul meu!!! Din pacate, situatia persoanelor cu dizabilitati este oribila rau! Trebuie sa te zbati si sa te certi pentru drepturile tale! Doar asa putem reusi. Pentru ca toti, dar absolut toti sunt obligati sa respecte legea.

  6. Senzational articolul tau, cu adevarat motivational. felicitari ca ai luptat si ai trecut peste.
    eu sunt o persoana cu dizabilitati, dar eu in loc sa ma inchid in camera m-am chinuit sa ma fac placuta, intr-atat incat uneori m-am asat umilita. nu prea avea respect de sine, doar ca la mine mama prea ma ridica in slavi si ma credea capabila de orice… iar eu ma temeam sa nu dezamagesc daca nu voi reusi.
    Adler este si el senzational, m-a ajutat mult pe mine, tocmai pt toate metehnele mele am ales psihologia 🙂
    Acum sunt un alt om, fizic si psihic, m-am vindecat 🙂
    super articolul!!!!

    1. “iar eu ma temeam sa nu dezamagesc daca nu voi reusi.”
      M-ai incalcit aici. Te temeai ca vei dezamagi sau ca nu vei dezamagi?! Cat despre Alfred Adler… senzational, zici?

  7. Încurajarea, comunicarea în permanență stau la baza educației unui copil. Să-i spui ”nu poți” e ca și cum l-ai ”mutila” psihic, tu, părinte, de fiecare dată când i-o spui!…
    Dimpotrivă, prin puterea exemplului și împreună veți putea!

    Când spun Irina Bartolomeu, mereu mă gândesc la motivație!

    1. Exact, copilul va suferi de complexele de inferioritate, el va crede mereu ca nu poate, ca nu e in stare etc. Totul tine si de educatia parintilor…
      Iti multumesc pentru apreciere! 🙂

  8. Nu exista “nu poti”. Trebuie numai sa vrei! Bine, cat timp depinde de tine. Iar tu? Du-te ma ca ma enervezi! TU POTI ORICE! Si hai, ca ti se urca la cap! 🙂

  9. Cand Dunarea era linistita, ca o oglinda (ce cliseu!), aveam un impuls irezistibil de a intra si a face valuri…

  10. Bine punctata ideea, chiar daca pentru asta a trebuit sa dai din casa. Insa nu cred ca un mesaj scris asa, din stele, nu ar fi convins pe nimeni,ori mi-e foarte clar ca, prin aceasta postare, iti doresti cat mai putine suflete marcate de “Nu pot”
    Bravo!

  11. Mulți au dezabilitați. Fizice. Nu vorbesc de cele psihice. Eu cred că important este să înțelegem că acest lucru nu opreşte împlinirea personală. Ulterior, încet dar sigur, aceasta o aduce şi pe cea socială. Cred că-i importantă mai puțin, de aceea vine a doua. Felicitări Irina Bartolomeu!

Lasă un răspuns la Ioana Șoglu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.