Anul trecut, pe vremea asta, scriam despre aniversarea de 10 ani a companiei Blue Air și ofertele de iarnă pentru orașele europene. Anul ăsta, RyanAir are o ofertă imbatabilă: 5 euro / segment pentru plecările din București către Roma, Bologna, Milano, Dublin și Bruxelles. Iar cireașa de pe tort o aduce Tarom cu prețuri între 79 și 139 pe toate destinațiile externe operate. Însă…
personal
Imaginaţi-vă următorul dialog (prin sms-uri):
Persoană cu dizabilităţi: Ajutor! Prăjitorul de pâine a luat foc şi focul se extinde. Nu-l pot stinge.
Operator SNUAU: Imediat verific dacă numărul dvs de telefon este înregistrat în baza de date.
Operator SNUAU: Ok, este înregistrat. Daţi-mi mai multe detalii, spuneţi-mi şi adresa.
Persoană cu dizabilităţi: Strada…. bloc…
Operator SNUAU: Aţi sunat şi la 112 să anunţaţi situaţia de urgenţă?
Persoană cu dizabilităţi: Nu! Nu aud, nu vorbesc, sunt surdo-mut. Ajutor! A luat foc şi dulapul!
Operator SNUAU: Ne pare rău, dar nu vă putem ajuta. Conform legii, trebuia să iniţiaţi un apel de urgenţă privind această problemă.
În perioada 1-7 iunie s-a desfășurat Săptămâna bloggerului biciclist, o campanie demarată de BlogalInitiative.ro în urma iniţiativei Bike2Work de încurajare a companiilor să-şi îndemne angajaţii să facă echipe şi să vină la birou cu bicicleta. Însă, întrucât nu toţi bloggerii au birou, în „Săptămâna Bloggerului Biciclist”, aceştia au fost îndemnaţi să meargă timp de o săptămână cu bicicleta. Oriunde. Zis și făcut. 🙂
Când am fost în Amsterdam, cel mai tare m-a şocat să văd respectul acordat bicicliştilor. Pentru că bicicleta este modul de viaţă al olandezilor. Nu degeaba a fost Amsterdamul, în 2010 și 2011, pe lista finaliștilor pentru capitala verde europeană. Aici găsești toate tipurile de biciclete. Predomină cele de oraș, cu roțile mari și subțiri, însă în unele curți poți vedea și bicicletele cu roți groase și crampoane, dedicate drumurilor de țară sau de munte; ba chiar și biciclete-taxi. Așa își transportă copiii; în spate, într-un scăunel sau într-un fel de roabă cu acoperiș din plastic, atașată bicicletei. Este ceva firesc să-i vezi cu umbrela într-o mână și cu cealaltă pe ghidon sau cărând sacoșe pline, atașate în lateralul bicicletei. Aparent, îți lasă impresia că-i o circulație haotică, dar este cât se poate de bine organizată. Exista semafoare speciale pentru biciclete, iar pistele lor ocupă trei sferturi din șosea, mașinile, puține la număr (de 4 ori mai mic decât al bicicletelor!), fiind obligate să circule într-un singur sens. Există o parcare în care încap 10.000 de biciclete, însă multe sunt parcate și pe trotuare, printre mașini, legate cu lanțuri de copaci, balustradele podurilor sau aruncate de-a dreptul pe jos (în Dam Square). În schimb, pentru mașini e o singură parcare subterană în centru, unde prețul este de 47 euro/zi!
Apoi, la Bruges, aveam să mă întâlnesc din nou cu bicicliştii. Practic, cred că nu există vreo casă care să nu aibă în faţă o bicicletă. Şi flori. Multe flori. În Bruges, nici nu este loc pentru maşini. E un oraş micuţ, cu străduţe înguste, care trebuie văzut la picior sau pe bicicletă.
De fapt, aşa sunt toate ţările din partea aceea a Europei. Altă cultură, altă civilizaţie. Sunt oameni care îşi iubesc bicicleta şi au grijă de mediul înconjurător.
În urmă cu o lună, vă spuneam că am primit, pentru testare, o serie de produse de la Fares.
Produsele Fares le-am descoperit în urmă cu mulți ani. Un anumit produs l-am folosit multă vreme fără să rețin că era chiar de la Fares. Era vorba despre un sirop din muguri de pin pentru tuse; foarte eficient pentru tusea seacă. Reținusem doar cum arăta sticluța de sirop și chiar asta ceream de la farmacie: sirop din muguri de pin, sticluță cu o linie verde pe etichetă, produs natural. Inconfundabilă, pentru că era, practic, singura sticlă cu linie verde, ceea ce însemna un produs cu ingrediente naturale. Ulterior aveam să descopăr ceaiurile și alte produse de la Fares. Apoi, când cei de la Fares m-au întrebat dacă vreau să testez câteva produse (la alegere), n-am ezitat nicio secundă.
Pentru mine, balconul trebuie să fie zona aceea de confort și relaxare după orele de muncă. Pe vremea lui Ceaușescu, era interzis să-ți închizi balconul cu geamuri. Imediat după căderea regimului comunist, balcoanele au început să-și schimbe înfățișarea. Ba chiar s-au transformat, mulți proprietari preferând să mărească spațiul din sufragerie sau dormitor prin dărâmarea pereților care despărțeau balconul. Unii au știut să-l amenajeze cu bun gust, alții l-au lăsat în voia sorții, alții l-au transformat într-o cămară ori spațiu de depozitare…
Petre Codrea a fost tatăl meu. Am considerat că am mai mult decât o datorie morală de a prezenta cazul tragic și de a condamna, în acest fel, o anumită parte a presei din România. A murit la Iași, iar eu am trăit drama de a-l vedea decedat în hotel prin pozele publicate de presa tabloidă din Iași, fără acordul familiei. Acuz presa care calcă în picioare demnitatea umană, viața privată, dreptul la propria imagine și căreia nu-i pasă de ceea ce lasă în urmă. Acuz presa care nu respectă normele profesionale și deontologice.
Ce înseamnă ”profesionalism”? Luminița Roșca spune că un răspuns s-ar putea obține dacă vei compara normele din orice manual de jurnalism cu practicile actuale ale presei româneşti. „O astfel de comparaţie este, în mod evident, defavorabilă jurnalismului actual din România”.[1]
La 25 de ani de la evenimentele din 1989, presa românească se caracterizează prin aceeaşi „neaşezare” declamată de Ion Cristoiu. Ce-a mai rămas în media românească? Astăzi, ingredientele de bază ale presei româneşti sunt moartea, violenţa, sexualitatea, senzaţionalul, scandalul. Toate vând, însă asta nu înseamnă şi credibilitate. Funcţiile presei nu mai sunt ce ar trebui să fie. Funcţiile de informare şi culturalizare s-au transformat.
Tata, ori de câte ori împrumuta o carte, se semna pe ea. Cu nume, prenume și dată. Așa era el sigur că i se vor restitui. Eu i-am preluat obiceiul și, la rândul meu, mă semnez pe cărțile pe care le împrumut. Mai greu a fost atunci când am vrut să fac ordine în bibliotecă și mai rău m-am încurcat în cărți. Am vrut, de fapt, să fac un soi de inventar ca să știu ce cărți am și pe ce rafturi sunt așezate pentru a le găsi mai ușor. Inițial, am mâzgălit cotorul unor cărți cu pixul. Apoi mi-a venit ideea să le pun etichete și să scriu pe ele locul. Mi s-a părut o muncă sisifică și n-am reușit nici până astăzi să termin acel inventar. Cu siguranță ar fi mers mult mai ușor dacă aș fi avut un soi de ștampilă personalizată. Dar pe vremea aceea existau doar ștampilele clasice, folosite în domeniile administrative, financiar-bancare, notariale etc.