“Surdo, te joci cu noi?” Da, le răspundeam eu. “Ei bine, noi nu ne jucăm cu tine! Nu poți să te joci cu noi…” spuneau copiii chicotind pe înfundate. “Nu poți!” au fost cuvintele care mi-au marcat copilăria. M-am simțit atât de neputincioasă și… izolată de ceilalți. Mulți ani am avut de suferit de pe urma unor copii care nu înțelegeau că unii pot fi altfel decât ei, cei… normali. Și că trebuie tratați ca orice altă persoană normală. M-am izolat într-o carapace interioară și în lumea cărților. Cărțile îmi deveniseră cele mai bune prietene, ele nu mă respingeau niciodată. Stăteau cuminți pe raft, așteptând să le vină rândul la citit. Îmi creasem o lume doar a mea, cu povești, cu eroi, cu oameni buni și cu speranța că binele va învinge întotdeauna. Ai mei nu au știut niciodată de ce stăteam zile întregi în vârful patului și citeam pe înfundate în loc să ies afară la joacă, cu copiii. Până când…
