“Nu poti!” Ba pot!

“Surdo, te joci cu noi?” Da, le răspundeam eu. “Ei bine, noi nu ne jucăm cu tine! Nu poți să te joci cu noi…” spuneau copiii chicotind pe înfundate. “Nu poți!” au fost cuvintele care mi-au marcat copilăria. M-am simțit atât de neputincioasă și… izolată de ceilalți. Mulți ani am avut de suferit de pe urma unor copii care nu înțelegeau că unii pot fi altfel decât ei, cei… normali. Și că trebuie tratați ca orice altă persoană normală. M-am izolat într-o carapace interioară și în lumea cărților. Cărțile îmi deveniseră cele mai bune prietene, ele nu mă respingeau niciodată. Stăteau cuminți pe raft, așteptând să le vină rândul la citit. Îmi creasem o lume doar a mea, cu povești, cu eroi, cu oameni buni și cu speranța că binele va învinge întotdeauna. Ai mei nu au știut niciodată de ce stăteam zile întregi în vârful patului și citeam pe înfundate în loc să ies afară la joacă, cu copiii. Până când…

…am scos capul din carapace. Timiditatea și inadaptabilitatea se transformaseră în agresivitate. Oricine avea ceva de comentat asupra situației mele, mânca bătaie. La propriu. Nici nu mai știu de câte ori era chemat bietul tata la școală. Și de câte ori eram nevoită să-mi cer scuze. Cu jumătate de gură aruncam niște scuze de-a dreptul penibile și-i promiteam tatei ca nu se va mai repeta. Asta până la următoarea bătaie…

Mai târziu, un “Nu poți” aruncat în bătaie de joc pe o fișă de orientare școlară cu ce facultăți puteam să urmez și ce nu, mi-a arătat, a nu știu câta oară, un sistem de gândire îngust. Acela a fost momentul în care am decis că trebuie să mă schimb și, la rândul meu, să schimb lumea. Ceea ce mi-am dorit cel mai tare, facultatea de jurnalism era prima tăiată pe listă. Apoi “Literele”. “Limbile străine”. “Filosofia”. “Construcțiile”. Ce rămăsese? Mai nimic. Tata, știind că un “Nu poți” ar putea să mă demoralizeze și mai tare, încerca să mă convingă de utilitatea unor meserii mai frumoase. Dar nu mi-a spus niciodată “Nu poți!”.  Într-un final, am terminat jurnalismul. Și m-am apucat de scris la modul serios. A fost primul pas în a demonstra lumii întregi că “pot”.

Timpul a trecut… Am conștientizat și mi-am acceptat complexele de inferioritate. Am compensat și am evoluat. Scrisul & social media sunt motorul evoluției mele.

Chiar și în prezent se mai întâmplă să mă lovesc de oameni cu același stil de gândire îngustă. Oameni care se cred superiori celorlalți și din cauza cărora avem toți de suferit. Oameni în spatele cărora se ascund, probabil, niște frustrări care duc la astfel de complexe de superioritate. Respectul se câștigă respectând persoanele de lângă tine. Implicit persoanele cu dizabilități care trebuie tratate ca fiind persoane normale într-o lume normală. Ele trebuie ajutate să iasă din “carapacea” în care s-au izolat…

Gândește-te înainte de a-i spune “Nu poți!” copilului tău. Copilul tău se va simți neputincios, iar mai târziu, va fi marcat de complexe de inferioritate. Lasă-l să exploreze singur. Ajută-l, în acest fel, să-și ducă visele la îndeplinire chiar dacă, în sinea ta, ai senzația că “nu poate”. Așa cum a făcut tata. Uită de “Nu poți!”. Eventual, citește articole de psihologie care îți pot îmbunătăți viața, cum este cel despre complexele de inferioritate și superioritate ale lui Adler.

Nu poți? Ba poți!