10 lucruri de văzut în Maramureș

1. Mocănița de pe Valea Vaserului

sursa foto: www.cffviseu.com

Probabil unul dintre cele mai spectaculoase trasee din România este Valea Vaserului, văzută din Mocănița cu aburi. Numită adesea „Mocăniţa de pe Valea Vaserului“, Calea Ferată Forestieră din Vişeu de Sus se află chiar în nordul României, la graniţa cu Ucraina şi este ultima cale ferată forestieră cu abur din lume. Există 6 trenuri, 4 au locomotivă cu aburi (Cozia, Bavaria, Elveția și una fără nume), 2 au locomotivă diesel. Trenurile turistice urcă până la staţia Paltin (km 21,6),  unde s-a amenajat un loc pentru popas. Desigur, traseul inițial era mult mai lung, însă pentru turiști a fost scurtat până la stația Paltin, din cauza duratei. Și-așa traseul dus-întors Vișeu – Paltin durează aproximativ 6 ore (2 opriri la dus – una de 5 minute și una de 15-20 de minute, 90 de minute la Paltin și o oprire de 10 minute la întoarcere. Întreaga Vale a Vaserului este splendidă, iar mocănița cu aburi face tot spectacolul. O dată-n viață trebuie să mergi cu mocănița pe Valea Vaserului.

Tarifele în plin sezon: 67 lei de adult, 52 lei de student/pensionar, 42 lei de elev (6-16 ani). Pachetul Mocănița Special, care include și mâncare (o gogoașă sau un produs de patiserie, platou grill – 2 bucăți de carne, 2 cârnați, orez și salată de varză) și bături (răcoritoare, cafea/ceai): 107 lei de adult, 92 lei de student/pensionar/persoană cu dizabilități, 70 lei de elev (6-16 ani), iar pentru extrasezon sunt ceva mai ieftine. Biletele pot fi achiziționate și online de aici: http://shop.cffviseu.com:8880/

Îți recomand să cumperi biletele online sau să le rezervi prin telefon cu câteva zile înainte, fiindcă te scutește de o coadă imensă și riscul este să nu mai prinzi locuri pentru trenul/ziua/ora dorită. De asemenea, îți recomand să le cumperi pe cele speciale, care includ și mâncare, deoarece au prioritate. Cei cu biletele simple (ieftine) pot avea surpriza să nu mai găsească gogoși sau alte produse.

Video Mocănița de pe Valea Vaserului

2. Bisericile de lemn din Maramureș, incluse în patrimoniul UNESCO

Bisericile de lemn din Budești Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e în Țara Lăpușului. Înguste, dar înalte, cu motive ornamentale specifice Maramureșului. 

Biserica de lemn din Bârsana

Poți vedea și aici, într-un mic muzeu, diversele obiecte de uz casnic folosite de moroșeni. Lavița, lada de zestre, copaia, coleșerele, căucele, lingurile, furcile, fusele pentru tors, războiul de țesut, dar și diverse țesături, de la costumul tradițional maramureșean și până la ștergare și scoarțe. Taxa de vizitare simbolică, 1 leu. Poți cumpăra de aici scoarțe autentice (1500 de lei o scoarță cu dimensiunile aprox. 70×150 cm) și straie tradiționale. Altfel, biserica Bârsana, inclusă în patrimoniul UNESCO, era cea mai înaltă biserică de lemn din lume până să fie construită recent biserica din lemn de la Săpânța Peri, care are 78 de metri înâlțime. Studiază stilul arhitectural maramureșean și motivele tradiționale sculptate – colții de lup, funia, nodul, rozeta etc. – prezente și pe porțile maramureșene. Evită tarabele din afara complexului muzeal, nu sunt straie autentice, ci doar kitsch-uri de duzină (o ie, aprox. 150 de lei).

Mănăstirea Săpânța-Peri

Mănăstirea despre care se spune că are cea mai înaltă biserică din lemn (78 m) se află la Săpânţa – Peri,  amplasată într-un parc deondrologic, cu 36 de specii de arbori şi peste 1000 de arbori seculari, unii chiar de peste 300 de ani.

Video Mănăstirea Peri

3. Muzeul Satului Maramureșean

Rezervă-ți câteva ore și pentru Muzeul Satului Maramureșean. În acest moment, în satele maramureșene, au rămas prea puține case tradiționale. Maramureșenii și-au construit vile care n-au nicio legătură cu casele autentice. De aceea, dacă vrei să vezi cum trăiau bunicii, mergi în Muzeul Satului Maramureșean. 

Un muzeu unic în felul său, deoarece deține case tradiţionale doar din Maramureşul Istoric, spre deosebire de Muzeul Satului din Baia Mare care cuprinde şi case tradiţionale din celelalte zone ale judeţului, adică Lăpuş, Codru şi Chioar.

Prin structura sa, Muzeul Satului Maramureșean (aflat la intrarea în Sighetu Marmației) dă impresia unui sat tipic maramureșean datorită ulițelor drepte şi întortocheate, a potecilor care duc, ca în toate satele maramureşene, spre biserica de lemn aflată pe un mic deal, aceasta fiind cea mai veche construcţie conservată în muzeu. Ea a fost adusă din Onceşti şi datează din sec. al XVI-lea.

Casele și gospodăriile conservate sunt grupate pe zonele Maramureșului istoric: Cosău-Mara și Iza Inferioară până la Strâmtura, Iza Mijlocie, Vișeu-Borșa, zona Tisei și bazinul Ruscovei. Pe lânga gospodăriile românești mai poți vedea o casă ucraineană, una maghiară și două evreiești.

Prețul unui bilet este 4 lei.

Video Muzeul Satului Maramureșean

4. Muzeul etnografic din Sighetu Marmației

Muzeul etnografic din Sighet reprezintă esența vieții maramureșene. Dacă nu ai timp să vizitezi Muzeul Satului Maramureșean, mergi în Sighet la Muzeul etnografic. Aici poți vedea obiectele din casele tradiționale maramureșene și nu numai.

Exponatele sunt împărțite pe săli în funcție de ocupațiile de bază: culesul, vânătoarea, pescuitul, albinăritul (“bărcuitul”), lucrul la pădure (“butinăritul”) și plutăritul; parterul muzeului adăpostește o expoziție de icoane pe lemn (sec. XIV – XVII) și sticlă, sculpturi în lemn.

Astfel, în prima sală poți vedea obiecte care se găsesc într-o stână: vase din lemn pentru mulsul oilor, pentru preparatul brânzeturilor, linguri, cofe etc. Apoi uneltele agricole: pluguri și grape de lemn, furci și greble, vase mari pentru semințe și butoaie.

A treia sala este destinată femeilor și uneltelor folosite de acestea: melița pentru cânepă, pentru pieptănatul lânii, hrebdinca (cu dinții metalici) și hrebanul (cu dinții de lemn), furci de tors, vârtelnițe, suveici, războaie de țesut. Urmează mobilierul specific: scaune și lavițe, leagănul de umăr, patul tradițional, scaune, cuiere și altele.

O sală uriașă este rezervată unor elemente de arhitectură populară: ancadramente de uși și ferestre, stâlpi de prispă, meștergrinzi, fragmente de gard din nuiele și stâlpi de la porțile maramureșene. O altă sală este rezervată textilelor de interior: ștergare, fețe de masă, fețe de pernă, cergi și covoare – unele vopsite manual, în culori vegetale. Următoarea sală este dedicată portului popular, bijuteriilor și podoabelor, costumului de mireasă, zgărdane etc.

În ultima sală se află o expoziție de măști și costume folosite pentru jocul caprei, jocul ursului, Viflaimul.

Prețul unui bilet este 4 lei.

5. Vâltorile

Moroșenii încă spală cergile și covoarele la vâltoare. În Vadu Izei, două femei, la vreo 50 de ani, descărcau dintr-o dubă mai multe cergi, adunate din sat, pentru a le spăla în cele două vâltori situate la marginea satului. Cerga, pătura groasă, de lână, care servește la învelit sau care se așterne pe pat, ”nici nu se poate spăla altfel”. O înmuiau în vâltoare, o scoteau apoi cu un fel de săpăligă cu coadă lungă, o întindeau pe jos și o frecau bine cu săpun de casă, cu ajutorul unei perii cu coadă, apoi o clăteau bine în vâltoare. Debitul apei era reglat printr-o unealtă de lemn, ca un fel de scară. Cergile astfel spălate erau întinse la uscat pe suporți din lemn sau pe gardurile caselor. 

Astfel de vâltori funcționale poți vedea în Vadul Izei, dar și în satul Sârbi.

Video Vâltori Maramureș

Video Vâltori Maramureș. Reglarea debitului apei

6. Porțile tradiționale

Porțile maramureșene diferă de la un sat la altul, de la o casă la alta. Una dintre cele mai vechi porți maramureșene, care datează de pe la 1800, o poți vedea în satul Valea Stejarului (Valea Porcului până în 1964), din comuna Vadu Izei. Porți vechi cu simbolistica ornamentală ancestrală poți vedea și în Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag, Desești și Mara. Fiecare meșter de poartă maramureșeană și-a lăsat amprenta.

Valea Stejarului

7. Cimitirul vesel de la Săpânța

Moartea este pictată în albastru la Cimitirul Vesel din Săpânța – singurul care păstrează graiul arhaic și creația populară prin epitafuri ironice. Aici, moartea este luată în râs prin arta naivă și prin epitafurile de pe crucile viu colorate. Creatorul celebrelor cruci (peste 700!) a fost Ion Stan Pătraș, iar după moartea sa, din 1977, opera a fost continuată de Dumitru Pop Tincu. În prezent, în Cimitirul Vesel, sunt peste 1200 de cruci. Vizitează-l, citește textele de pe cruci, apoi mergi la casa lui Ion Stan Pătraș și stai de vorbă cu Dumitru Pop Tincu, vei afla multe povești interesante.

8. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Cimitirul săracilor

Memorialul Sighet este un memorial mondial, un monument dedicat luptei contra comunismului. Este un monument unic care elogiază  lupta împotriva puterii, împotriva uitării, lupta victimelor  împotriva opresorilor. Nu există nimic în lume care să îi semene.
Thomas S. Blanton (2007)

Aici, în timpul regimului comunist, au fost încarcerate elitele intelectuale, politice și religioase care prezentau un pericol pentru autoritățile comuniste. Un loc sinistru, cutremurător, dar pe care ar trebui să-l vadă toți cei care au crezut și încă mai cred că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. Nu era bine deloc.  Mulți au fost condamnați la pedepse grele, iar alții au fost închiși fără nici un fel de proces. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 a fost adus primul lot de deţinuţi politici. Printre ei se aflau fostul ministru Constantin Argetoianu și istoricul Constantin C. Giurăscu, tatăl istoricului Dinu Giurăscu. El a stat acolo cinci ani şi două luni şi, după eliberare, a scris cartea de memorii, „Cinci ani şi două luni în penitenciarul Sighet”. Iuliu Maniu, președinte al Partidului Național-Țărănesc, prim-ministru al României, a murit aici în 1953 și a fost aruncat într-o groapă comună, în cimitirul săracilor. Constantin Argetoianu, fost președinte al Consiliului de Miniștri, ministru de Justiție, ministru de Finanțe, ministru de Interne, a murit aici, în 1952. Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al PNȚ, a fost arestat în 1947 și eliberat în 1962. Și ca ei, mulți alții. Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți prost, opriți să doarmă ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Umilința și batjocura faceau parte din programul de exterminare.

Acum, fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente. 

Grupul statuar “Cortegiul Sacrificaților” realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, a devenit una dintre emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane așezate cu fața spre un zid care le închide orizontul, așa cum comunismul a zăgăduit viața a milioane de oameni.

Memorialul se află pe str. Corneliu Coposu nr. 4.

Cimitirul săracilor (deținuților politici) este una dintre părțile componente ale Memorialului și se află la ieșirea din Sighet. Aici erau îngropați cei care mureau în închisoare, noaptea, fara să știe nimeni. Neputându-se identifica mormintele, în anul 1999 a fost inițiat un proiect general. Astfel, pe suprafața de aproape un hectar a cimitirului, a fost desenat conturul României – prin sădirea de conifere.

9. Muzeul de istorie din Sighetu Marmației

Expoziţia prezintă mărturii arheologice şi scrise despre oraşul Sighet şi istoria Maramureşului. De la descoperirile din evul mediu, breslele din Sighet și până la Marea Unire și viața interbelică, dar și imagini ale zilelor fierbinţi ale Revoluţiei din decembrie 1989 la Sighet.

Un spaţiu amplu este dedicat documentelor Marii Uniri din anul 1918, contribuţia maramureşenilor la acest act istoric. Alte panouri prezintă aspecte din viaţa social-culturală şi învăţământul sighetean din perioada interbelică, vitrine cu cărţi tipărite în şi despre Maramureş, primul ziar românesc din Sighet („Sfatul”, 7 decembrie 1818) și multe altele.

10. Cimitirul lui Moș Pupăză

Pătru Godja (Moș Pupăză) a fost unul dintre cei mai mari cioplitori în lemn ai Maramureșului: ”Eu mai fac aici (fiindcă suntem legați de Valea Stejarului) unele uși cu ”frunza stejarului”, depinde de cerințe, de lemn… Adică, unul – nu știu – mi-a zis: ”Poți face pe blana ușii, niște cârlige d-alea?…”, era vorba despre frunzele de acant, știi, ceea ce sunt niște lucruri care se văd prin cărți… eu le-am spus că nu au ce căta laolaltă, știi, cum poți face ”vin” și frunză de struguri”. (Paul Henri Sthal, Marin Constantin, Meșterii țărani români, Editura Tritonic, București, 2004). Dar Moș Pupăză a plecat, în 2016, din această lume, nu înainte de a-și construi propriul cimitir (chiar lângă biserica din sat) cu poartă sculptată de mâinile sale: ”Cimitiru lu Moș Pupăză, mai puțin vesel, mai mult trist. Poetic și sfătos”.

Cimitirul lui Moș Pupăză este unic în Maramureș. Este singurul cimitir privat. Aici și-a dorit să fie îngropat, în ciuda divergențelor cu preotul din Valea Stejarului care nu concepea ca un om să fie înmormântat pe un teren care nu aparține bisericii. Și totuși s-a întâmplat așa cum și-a dorit. 

Acest articol a fost citit de 14943 ori

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.