Am crescut ascultand muzica de toate felurile. Nu exista seara in care tata sa nu dea drumul la magnetofon, la pickup sau la casetofon. Avea o colectie vasta, impartita pe genuri muzicale. “Hai si asculta!” imi spunea el. “Uite cum suna vioara. Violoncelul. Saxofonul. Chitara. Naiul.” continua el. De fiecare data punea altceva. Asa am invatat sa ascult.
Am ajuns la liceu. Perioada postdecembrista isi etala libertatea si prin genurile muzicale care fusesera mult timp interzise. Folkul. Rockul. Prietenii mei stiau toate cantecele cenaclului Flacara. Pe munte, la mare, in excursii exista o chitara. Generatia in blugi si chitara. O dadeam din mana in mana si cantam. Asa am descoperit-o.
Mi-am dorit-o atat de tare ca am facut o serie de sacrificii pentru ca ai mei sa mi-o cumpere. Andrii Popa si Thunderstruck (inceputul) au fost primele cantece invatate. Primele corzi rupte si goana periodica la Muzica dupa alte corzi si pene ratacite.
Am terminat liceul, iar de atunci chitara zace intr-un colt, parca parasita. Rareori am mai zdranganit-o. Am uitat acordurile. Au trecut 18 ani. Nu e ca mersul pe bicicleta sa nu uiti niciodata. Totusi am asezat-o pe un piedestal si n-am permis nimanui s-o atinga. Atat de mult am iubit-o.
