Nevoia de apreciere

Cum arată raiul sufletului tău? Mulți aleargă după apreciere, însă prea puțini recunosc asta. Nevoia de apreciere este uriașă, indiferent de tipul ei. Poate fi un gest mai mic sau mai mare, material sau spiritual, de apreciere din partea celui (celei) drag(i), a copilului, a părintelui, a șefului, a oricăruia, în funcție de diversele împrejurări și nimic nu se compară cu suferința absenței acesteia. Iar raiul tău interior se prăbușește atunci când nu (mai) conștientizezi că te poți bucura de orice gest mărunt de apreciere.

Am cunoscut și raiul, și iadul sufletului, deopotrivă. S-ar putea spune că aprecierea vine (și) din felul tău de a fi. Crescută fiind sub semnul lui ”Nu poți!”, toată viața am alergat după apreciere. “Surdo, te joci cu noi?Da, le răspundeam eu. “Ei bine, noi nu ne jucăm cu tine! Nu poți să te joci cu noi… surdo!”, spuneau copiii chicotind pe înfundate. “Nu poți!” au fost cuvintele care mi-au marcat copilăria și întreaga viață. M-am simțit atât de neputincioasă și izolată de ceilalți. Mulți ani am avut de suferit de pe urma unor copii care nu înțelegeau că unii pot fi altfel decât ei, cei normali și că m-ar fi putut aprecia totuși, în ciuda handicapului, altfel. Mai târziu, un “Nu poți” aruncat în bătaie de joc pe o fișă de orientare școlară cu ce facultăți puteam să urmez și ce nu, mi-a arătat, a nu știu câta oară, un sistem de gândire îngust. Practic, acela a fost momentul declanșator în care mi-am dat seama că lumea trebuie schimbată, dar schimbarea trebuia să înceapă cu mine. Am terminat jurnalismul (deși era prima facultate tăiată de pe fișa de orientare) și am vrut să demonstrez lumii întregi că ”pot”, urmând să primesc astfel aprecierea de care aveam atâta nevoie. Desigur, aprecierea a venit și în urma bursei de jurnalism obținute ulterior sau a unei competiții sau a invitațiilor primite la evenimente ca jurnalist ori blogger, în ciuda faptului că aveam un handicap, dar și dezamăgirea pe care speram să n-o mai întâlnesc atunci când am fost respinsă pentru un anumit job din cauza aceluiași handicap, deși știam că ”pot”.

Altfel, tot pe plan profesional, a contat enorm acel gest de apreciere din partea unui Om care nu mă cunoștea îndeajuns, dar care a scris atât de frumos despre ceea ce lucram la momentul respectiv.

Pentru mine a contat, deci, orice gest mai mic sau mai mare de apreciere. Orice cuvânt magic, atenție, semn de iubire ori apreciere a ceea ce sunt, așa cum sunt. Însă tind să cred că cel mai bun gest de apreciere a fost… spunerea adevărului. Adevărul, de cele mai multe ori, poate fi dureros, însă este chiar gestul care te motivează și te schimbă. Puterea de a spune adevărul este o formă de apreciere. În prima secundă ai tendința să țipi, să plângi, să spui că nu este adevărat, dar în adâncul sufletului tău vei recunoaște și vei aprecia, la rândul tău, acest gest. Apreciem doar o vorbă bună, dar nu și una urâtă, perfect adevărată? Aici e, iată, iadul sufletului: contrastul dintre două forme diferite de apreciere.

Studiul realizat de Sissi Romania arată faptul că bărbații pun accent pe gesturile mari, dar rare. Pragmaticul meu soț pune, însă, accentul pe orice tip de gest de apreciere care își poate dovedi… utilitatea. De la o cutie cu bomboane, dăruită așa, fără nicio ocazie, în semn de apreciere, de la un ”te iubesc” spus din senin și până la… ”Hai să dăm o fugă până la mare!”, știind că marea, pentru mine, atunci când n-o pot vedea de atâtea ori pe cât mi-aș dori (din cauza timpului și a bugetului restrâns), este echivalentă cu luna de pe cer. Or ce gest de apreciere poate fi mai frumos decât acesta?

Dar raiul vostru sufletesc care-i? Care este cel mai frumos gest de apreciere în opinia voastră?

FreeImages.com | Kimberly Appelcline

Acest articol a fost citit de 2224 ori

Post Author: Irina Bartolomeu

20 thoughts on “Nevoia de apreciere

    Adrian Taraq

    (11/03/2017 - 16:08)

    Ieri a fost o vreme mizerabila: frig, vant si ploaie. Vis-a-vis de atelierul meu, in alt garaj, isi are atelierul o croitoreasa. Pe la 12.00 se duce la masina ei si vrea sa plece. Dar masina nu pornea. S-a dus inapoi in atelier. Peste vreo doua ore vine sotul ei, care-i taximetrist. M-am gandit ca-i da repede de cap defectiunii, dar nu. Motorul nu mai vroia sa porneasca. Si n-a mai pornit. Culmea, Dan avea taxiul in service !
    Se facuse seara si m-am gandit: „cu ce dracu pleaca astia acasa”, ca stau si in afara Bucurestiului. Si m-am dus la Dan, sotul vecinei mele, si i-am dat cheia si talonul masinii mele: „luati masina mea si mergeti acasa, o reparati maine, poate nu mai ploua”.
    Mi-au spus ca au chemat un mecanic, ca o vor repara si mi-au multumit pentru gest.
    Aseara, tarziu, m-au sunat sa-mi multumeasca (iar), dar nu mi-au folosit masina pentru ca o reparasera pe a lor.
    Azi m-am dus sa-mi recuperez cheia si talonul masinii.
    Multumirile lor m-au emotionat: „dl Adi, nimeni, dar NIMENI n-ar fi facut un asemenea gest, sa dea masina”. ” Ar fi zis: te duc eu, iti dau bani de taxi, dar masina n-o dau”. I-am socat.
    Pentru mine masina e o scula, ca surubelnita, bormasina, sau masina de tocat carne a nevesti-mii. Doar asa ii puteam ajuta.
    Recunostinta lor m-a miscat, cu toate ca n-au folosit masina, eu cred c-am facut un gest normal.

    [Raspunde]

    Irina Bartolomeu Reply:

    Frumos din partea ta! 🙂

    [Raspunde]

    Dana

    (11/03/2017 - 16:17)

    Cuvintele! Acesta este raspunsul meu. Poate cel mai important lucru pentru mine in ceea ce priveste gesturile de apreciere, este acela in care omul alaturi de care am ales sa imi petrec viata, imi spune cat de tare ma apreciaza pentru ceea ce fac si pentru tot ce sunt eu. Intr-o lume in care oamenii sunt atat de ocupati sa critice, este fabulos (desi ar trebui sa fie ceva normal) cand auzi pe cineva care te lauda si te apreciaza fara falsitate si fara sa aiba ceva de obtinut de pe urma acelor aprecieri.

    [Raspunde]

    Irina Bartolomeu Reply:

    da… cuvintele fac și bine, dar fac și rău uneori. Depinde și de cuvinte, și de ton. Mulțumesc pentru comentariu.

    [Raspunde]

    Ivanescu Elena

    (11/03/2017 - 16:55)

    In acest moment cand toti alergam bezmetici ca sa ne castigam locul nostru sub soare si viata, muncind pana la epuizare si uitand de noi in nopti tarzii pe la birou, cred ca cel mai pretios dar si mai profunda apreciere este timpul liber, timpul petrecut alaturi de familie sau prieteni, alaturi de partener sau de oricine ne iubeste si ne doreste langa el sau langa ea. Cred ca acest timp daruit de fiecare dintre noi celuilalt este cel mai frumos compliment si cel mai sincer fel de a spune si dovedi ca suntem iubiti. Avem atat de putin timp liber, energie si emotie ramasa in noi dupa o zi atat de intensa, petrecuta in lume cu oameni cu care probabil nu ne-am dori sau nu suntem neaparat fericiti sa interactionam, dar nu avem de ales, ca atunci cand cineva imi daruieste din timpul lui sau ei, pentru mine acele minute, ore sau zile petrecute impreuna sunt ca si cum mi-ar spune, racnind in gura mare, in Piata Centrala a celui mai gigantic oras din Univers, ca ma iubeste si insemn foarte multe pentru el sau pentru ea. Acel timp aduna cu sine emotii, ganduri, rezonanta cognitiva, reciprocitate…tot ce inseamna implicare si iubire. Timpul daruit mi se pare cel mai intens semn de pretuire si cel mai grozav compliment facut atunci cand iti pasa 🙂

    [Raspunde]

    Cristina

    (11/03/2017 - 17:36)

    Da, toți avem nevoie de aprecieri. Absolut toți. Aprecierile, fie ca sunt vorbe bune spuse din inimă , fie ca sunt gesturi pline de afecțiune, sunt hrana şi energia noastra din zilele când totul pare că merge prost, când nimic nu ne iese şi ne simțim de parcă am fi singuri pe lume.
    Cea mai frumoasa apreciere pe care am primit-o? A fost o îmbrătişare, insoțită de: „Mulțumesc! Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine!”

    [Raspunde]

    Lexa

    (11/03/2017 - 17:39)

    Cel mai frumos gest de apreciere e sa ii arati persoanei, in mod sincer, ca o stimezi. Indiferent ca este vorba despre apreciere in plan profesional sau personal, tu lasa sa se inteleaga acest lucru. In plus, gesturile mici isca emotii mari. 🙂

    [Raspunde]

    Irina Bartolomeu Reply:

    Să știi că m-am convins și eu că gesturile mici mereu sunt cele mai intense în emoții.

    [Raspunde]

    Victor

    (11/03/2017 - 19:01)

    Raiul personal, ce frumos sună, ce întrebare simplă (aparent), ce gând cald. Nu m-am gândit niciodată la raiul personal, poate unde de ceva vreme îl trăiesc, în sensul că-s tare sănătos şi, prin multă muncă, alături de oameni speciali, am realizat o grămadă de lucruri.
    În ultimul timp mă tot identific în raiul altora, în bucuria făcută altora (mi-a plăcut gestul făcut de Adrian, menţionat în primul comentariu), în liniştea sufletească ce urmează momentului în care ai făcut un bine, ceva bine/bun.
    Vezi, într-un fel, privind prin prisma misiunii mele, aş zice că după fiecare golgotă vine o înviere, asta aşa, că am văzut cum ai avut de luptat cu acel „nu poţi” într-o perioadă a vieţii. Cred că rai se poate numi şi starea de după depăşirea unei anumite bariere personale, fie că vorbim de un banal examen, fie de o mare încercare a vieţii.
    Nu ar fi de spus, pentru că nu doresc să sune a laudă, dar cred că atunci când o femeie cu un handicap psihic vizibil, lăsată în voia sorţii de cei care trebuiau să-i fie aproape, te strânge în braţe şi te sărută pe obraji, cu lacrimi în ochi, pentru că i-ai înnoit capital locuinţa, oferindu-i zi de zi o masă caldă, reprezintă fără dar şi poate un colţ de rai.
    Şi, chiar dacă e legat de ceva material, ca-n rai mă simt în curtea pe care am lucrat-o cu propriile-mi palme de la primul pom plantat şi până la ultima scândură de la gard, cu solar şi grădină încluse.
    Mi-a făcut plăcere să trec prin pagina ta! Seară bună să fie la casa voastră!
    Victor a scris pe blogul sau… GHIMPELE

    [Raspunde]

    Irina Bartolomeu Reply:

    Mulțumesc pentru comentariu și vă mai aștept pe aici! 🙂

    [Raspunde]

    Victor

    (11/03/2017 - 20:03)

    Am să mai trec, cu siguranţă am să mai trec, am pus pagina sub „urmărire”.
    Victor a scris pe blogul sau… GHIMPELE

    [Raspunde]

    Irina Bartolomeu Reply:

    Vă puteți abona la newsletter aici: http://irina.bartolomeu.ro/newsletter/ 🙂

    [Raspunde]

    Victor

    (11/03/2017 - 20:21)

    Ei, am mers pe varianta clasică, e mai practică, deja mi-a apărut ultima ta postare la noutăţi. Partea cu abonamentul mi se pare din ce în ce mai greu de realizat, deja din cauza abonamentelor îmi piue whatsapp-ul pe diverse grupuri, mail-ul se umple mereu de ştiri, pe blog primesc fel şi fel de spam-uri (acum le-am venit de hac) şi tot aşa. Îmi place să trec prin paginile de blog pe care le urmăresc, de-acum şi blogul tău, în tihnă, să pot lăsa, acolo unde mă pricep, şi câte un rând scris, nu doar să apar pe la statistici că am trecut pe-acolo. Gândesc ca un om bătrân, nu? 😀
    Victor a scris pe blogul sau… GHIMPELE

    [Raspunde]

    Irina Bartolomeu Reply:

    Fiecare cu preferintele sale. De exemplu, mie imi este mai usor sa le citesc pe e-mail. Cu toate ca, in ceea ce priveste blogul meu, nu trimit newsletterul decat o data sau de 2 ori pe saptamana si doar cu cele mai interesante/utile articole scrise.

    [Raspunde]

    Andreea Lazar

    (12/03/2017 - 10:59)

    In diferite forme, cu totii avem nevoie de apreciere. Aprecierea celorlalti ne invata sa ne apreciem. Insa trebuie sa fim atenti sa nu cadem in capcana nevoii de apreciere, devenind prizonierii ei. Nu trebuie sa ne sacrificam timpul, energia, dorintele, alergand mereu sa-i multumim pe ceilalti pentru a primi la schimb aprecierea si confirmarea faptului ca suntem valorosi, pentru ca s-ar putea, atunci cand avem nevoie de ea si nu o primim, sa ajungem sa ne transformam viata intr-un efort continuu de a cauta aprecierea, iar apoi epuizati si nemultumiti ca n-am primit-o/gasit-o, ajungem sa ne respingem propria persoana, nu ne mai acceptam, devenind nefericiti si dependenti de parerea celorlalti.
    Eu imi doresc apreciere, stiu s-o primesc, fie ca e un „multumesc”, o imbratisare, un buchet de flori, dar nu sunt dependenta de ea, nu ravnesc dupa ea. Ma apreciez pentru ceea ce sunt si nu am nevoie de confirmari la nesfarsit.

    [Raspunde]

    Irina Bartolomeu Reply:

    Ai dreptate. Din pacate, tarziu am ajuns la concluzia ca n-ar trebui sa fim ”prizonierii” acesteia.

    [Raspunde]

    Eugen

    (12/03/2017 - 20:10)

    Aprecierea este printre cele mai prețioase daruri pe care le poate primi cineva. De la cea mai fragedă vârstă și până la înțelepciunea maturității, aprecierea îți dă de multe ori aripi. Ei, nu chiar ca o băutură energizantă dar un imbold suficient ca să reușești să treci peste sarcini lipsite de orice atractivate sau devenite plictisitoare. Cel puțin așa am pățit eu de destule ori.
    Pe de altă parte, contează mult și cine, cum și când și-o exprimă. Nu-i așa că parcă e mai semnificativă de la unii decât de la alții?! 🙂
    În funcție de context, poate încurajarea cu un zâmbet și o strângere de mână nu mai e suficientă.
    Ai auzit: „De mulțumiri și încurajări am podul plin?” 😉

    [Raspunde]

    diana

    (13/03/2017 - 15:51)

    Pentru mine conteaza si de la cine vine si uneori si cum este „impachetat”. E o vorba care imi place „sunt cuvinte care ung si cuvinte care manjesc”.
    Dar legat de raiul meu personal, da, pot zice ca a fost un moment cand dupa proximativ un an de cand imi incepusem proiectul meu personal (cel cu tururile) cand mi-a zis sotul meu cat este de mandru de mine.
    Si reciproc, acum cateva zile l-am rugat pe sotul meu sa imi verifice un articol recent, fiindca il stiu foarte atent la detalii. Mi-a multumit de mai multe ori ca ii dau sansa sa ma ajute.
    diana a scris pe blogul sau… Amprente feminine in Dobrogea

    [Raspunde]

    Marius Lucian Matache

    (13/03/2017 - 18:52)

    Nu ca tin cu Vali, dar si eu tot cu faptele sunt 😀 Cuvintele sunt frumoase, nu costa bani, pot fi bune la moral, dar faptele sunt cele care dau marimea unui gest. Omul care e langa tine cand iti scoti primul disc sau amigdalele, omul care te suna fara motiv, cu care imparti secretele si parizerul intr-o camera de camin.
    Marius Lucian Matache a scris pe blogul sau… Azi plouă are clip

    [Raspunde]

    Irina Bartolomeu Reply:

    Tu tii cu ursul, ca de obicei. 😀
    Dar iti multumesc pentru comentariu. 🙂

    [Raspunde]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge