Legenda pietrei fără de noroc

Cândva, Cannes era un sătuc pescăresc pe coasta mediteraneană a Franței. Oamenii trăiau aici doar din pescuit. Asta dacă aveau ce prinde. În ciuda faptului că oamenii erau harnici; plecau în zori să-și întindă năvoadele. Se întorceau seara, obosiți, storși de vlagă și doar cu câțiva peștișori.

Tot în sat trăia și o fată sărmană, dar atât de frumoasă că la soare te puteai uita, da’ la dânsa ba. Și harnică foc. Avea o rochie albastră, ponosită, peticită peste tot. La gât purta un colier din piele de căprioară, de care era prins o pietricică albastră. Colierul îi era tare drag și ținea la el ca la ochii din cap pentru că era singura amintire rămasă de la tatăl ei, pescar, mort în urmă cu mulți ani într-o furtună pe mare. Nu era om care să-i ceară ajutorul și ea să nu facă orice îi stătea în putință. De dragul frumuseții sale, aproape toți oamenii din sat apelau la ea. Îi ajuta pe pescari să-și întindă plasele, le spăla hainele, ajuta femeile să deretice prin case sau curăța peștele prins.

O singură meteahnă avea fata asta. Se văita mereu că nu are noroc. Dar nu vorbea, ci cânta cât era ziulica de lungă:

„Spune, nene, spune

De ce n-am noroc pe lume?”

Pescarii îi spuneau de fiecare dată când o auzeau cântând că în felul acesta își va goni norocul. „Ești atât de frumoasă, cum să n-ai noroc? Ești chiar norocoasă! Esti o minune, aduci speranța printre noi când ne ajuți cu toate cele.” îi spuneau ei.

Femeile din sat erau toate invidioase pe frumusețea ei și nu înțelegeau cum de se poate văita că n-are noroc. În rochia ei albastră și ponosită, fata deretica și cânta fără să le bage în seamă. Când o apuca dorul de tată, mângâia pietricica albastră de la gât… Doar atunci se oprea din cântat.

Până când, într-o bună zi, în timp ce se întorcea cu gălețile de apă, se întâlni la o răspântie cu un bătrân amărât și flenduros. Fata îi dădu binețe cântând aceleași versuri:

„Spune, nene, spune

De ce n-am noroc pe lume?”

–          Apăi, draga moșului, spuse bătrânul, scoțându-și paiul din gură, rău faci când spui că n-ai noroc. Nu știi că norocul tău stă în frumusețea ta și piatra albastră de la gâtul tău?

Fata continuă să cânte:

„Am trecut pe lâng-o baltă

Și-am scăpat norocu-n apă…”

–          Apăi, zise moșul supărat, dacă tu zici că l-ai scapat în apă, atunci așa să fie! Cannes se va transforma dintr-un sat pescăresc într-unul dintre cele mai frumoase și bogate orașe din Franța. Oameni din toata lumea vor veni să-și petreacă vacanțele aici. Iar tu…, datorită frumuseții tale, vei fi transformată într-o… piatră albastră precum cea de la gâtul tău! Dacă tot îți plac pietrele… Dar nu orice fel de piatră, ci un diamant! Un diamant albastru a cărui strălucire va face oamenii să se întreacă pentru tine! Vei străluci ori pe un inel, brățară, colier ori vreo coroană de regină! Însă nu vei aduce noroc celui sau celei care te va purta! Nimeni nu va fi fericit cu tine!

Nici nu termină bine moșul, că fata cea frumoasă se transformă în… splendidul diamant albastru Hope care avea să se „plimbe” pe la regi și regine renumite: regele Franței, Ludovic al XIV-lea, Maria Antoaneta, regina Spaniei, Maria Louisa, regele Angliei, George al IV-lea și mulți alții. Certuri, despărțiri, sinucideri, morți misterioase. Se pare că totalul victimelor acestei pietre unicat se apropie de 130, însă strălucirea sa e neștirbită.

În prezent, diamantul albastru Hope se află în Muzeul național de istorie naturală al Institutului Smithsonian din Washington.

sursa foto.

articol participant la etapa 25 SuperBlog 2012

Acest articol a fost citit de 4370 ori

Post Author: Irina Bartolomeu

9 thoughts on “Legenda pietrei fără de noroc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge